Nu mi-a placut niciodata aglomeratia, mai ales înghesuiala aceea insuportabila din mijloacele de transport în comun. Dar cui poate sa îi placa asa ceva, în fond? Senzatia aceea enervanta de presiune pe care o simti din toate partile, simpla idee ca auzi respiratia a zeci de necunoscuti rasunându-ti surd în timpane, milioane de cuvinte amestecate si, peste toate, caldura îngrozitoare, indiferent de anotimp (vara din cauza caniculei, iarna din cauza înghesuielii si a hainelor groase).

Si totusi, de câteva luni a început sa îmi placa experienta zilnica a calatoriei cu tramvaiul. Nu pentru ca as fi devenit peste noapte o fiinta paranormala care a început sa aiba gusturi excentrice în materie de drumetii urbane, ci pentru simplul fapt ca a trebuit sa ma împac cumva cu ideea ca zilnic sunt nevoita sa merg cam o ora cu tramvaiul (drumul dus si întors între serviciu si casa). Mi-am propus sa transform chinul calatoriilor matinale (dupa-amiaza este întotdeauna mai usor de suportat) într-o experienta inedita. Am început sa studiez oamenii din jurul meu, cu care devin partenera de suferinta pentru cele aproximativ 40 de minute. Asa se face ca, de câteva saptamâni bune, mintea mea a înregistrat câteva zeci de chipuri interesante pe care le-as putea oricând recunoaste pe strada, într-o circumstanta oarecare. De obicei sunt oameni obisnuiti, care îmi atrag atentia prin detalii minore, de existenta carora sunt convinsa ca multi dintre ei nici nu au habar. O privire pierduta în multime, un glas ragusit de guturai, o suvita cazuta la întâmplare pe frunte, o grimasa acida, orice, absolut orice poate sa îi transforme pe calatorii banali în fiinte interesante ale caror figuri mintea mea le înregistreaza aproape involuntar.

E un soi de joc fascinant a carui voluptate e destul de greu de înteles pentru cei care nu au simtit niciodata nevoia sa îsi exerseze imaginatia. De cele mai multe ori, oamenii din tramvai se transforma în personaje ciudate ce populeaza un univers imaginar al carui nume nu l-am gasit înca, dar pe care îmi place sa îl cred un fel de refugiu al meu din fata lumii cotidiene.

Într-una din zilele trecute mi s-a întâmplat însa ceva inedit. Dimineata calduta de iarna infantila mi-a dat o pofta nebanuita de a merge pe jos la serviciu. Ora târzie nu îmi permitea însa acest capriciu, asa ca m-am multumit cu cautarile mele de chipuri straine si cu gândul ca, daca tramvaiul avea sa mearga suficient de repede, as fi putut coborî cu o statie înainte de destinatie. Am urcat într-un „hei-rup” general, asa cum se întâmpla de fiecare data. Am depasit rapid faza initiala, de iritare a tuturor simturilor si mi-am lasat privirea sa alerge în voie printre zecile de capete. Dupa câteva secunde de ezitare am simtit brusc o privire aspra, de un verde intens, taindu-mi orice elan. Era ca si cum necunoscutul (era un el) îmi ghicise jocul, iar zâmbetul lui indiferent îmi sugera un soi de ironie bizara – era ca si cum ar fi vrut sa îmi spuna ca în dimineata aceea nu voi gasi nimic interesant în tramvai pentru ca studiase el deja terenul. Nu mi-am putut dezlipi privirea de verdele hipnotic al ochilor ce straluceau discret în celalalt capat al tramvaiului decât în clipa în care, brusc, strainul s-a îndreptat spre usa. A coborât fara sa spuna nimic si s-a pierdut în aglomeratia de pe trotuar.

Am coborât si eu, cum îmi propusesem, cu o statie înainte de cea la care cobor de obicei, însa gândul mi-a ramas lipit de privirea taioasa a necunoscutului din tramvai. Era ca si cum ceva din fascinatia ei îsi pusese amprenta asupra mintii mele si se încapatâna sa îmi tina încordata atentia. Ceva din toata experienta asta îmi spune ca nu e o simpla întâmplare si ca undeva, într-un alt tramvai, într-o alta dimineata aglomerata de iarna, privirea curioasa îmi va fi tintuita din nou de cea a necunoscutului.