Nu ştiu la voi cum e, dar când mă uit în casa mea, văd la tot pasul reguli impuse de mine şi încălcate de el. Vina este a mea, desigur, pentru că nimănui nu-i place să se supună. Mă încăpăţânez însă să cred că „dictatura” pe care eu încerc să o institui este menită să aducă în familia noastră ordine şi echilibru. Rezultatul real este de fapt altul: certuri, nervi, frustrări.
 
Analizând lucrurile cât se poate de obiectiv realizez că lista mea de dorinţe este extrem de vastă şi variată comparativ cu a lui. Eu vreau să-şi pună hainele în dulap după ce se schimbă, ba mai mult, să le împăturească frumos să nu se şifoneze, să pună o hârtie igienică nouă atunci când foloseşte el ultima bucăţică, să nu facă apă în toată baia atunci când face duş, să-şi spele farfuria în care a mâncat sau paharul din care a băut bere la meci, să dea cu aspiratorul, să ducă gunoiul (fără să îi spun eu), să întindă cearceaful atunci când face patul, să se uite în urma lui când simte că i-a căzut ceva şi să ridice, să şteargă firmiturile pe care le face şi multe multe altele. Ce vrea el? Să fie lăsat în pace.

Din punctul meu de vedere o lume fără reguli ar fi dominată de haos. Dar dacă îl întrebi pe el, o să îţi spună că ar fi raiul pe pământ. Interesant este că, până la urmă, pentru a scăpa de permanentele reproşuri îşi însuşeşte din reguli şi începe să le respecte fără să îşi dea seama, dar greu şi numai după cercetări şi sondaje în urma cărora a descoperit că şi alţi bărbaţi, pe care el îi respectă, fac la fel.
 
Dacă stau bine să mă gândesc, totuşi regulile mele sunt cam multe şi cam stricte şi aş putea face un compromis, renunţând la unele dintre ele. Şi probabil că aşa voi face, dar numai după cercetări şi sondaje în urma cărora să descopăr că şi alte femei, pe care le respect, fac la fel.

foto Northfoto