Cu ani în urma credeam ca îmi place iarna. Asteptam cu emotie bucuria primilor fulgi si mirosul de brad împodobit în ajunul Craciunului. Simteam ca albul zapezii îmi inunda privirea si îmi ajunge pâna în sufletul obosit de monotonia zilelor scurgându-se în nestire. De ceva timp totul e altfel. Iarna nu mai are farmecul acela bizar, care ma sufoca pâna la ultimele zvâcniri ale gerului. Iar anul acesta parca a fost mai ciudat ca niciodata...

Am asteptat poate prea mult prima ninsoare si asteptarea a devenit o povara prea grea pe care putinii fulgi pe care i-am simtit în palme în acest an nu au reusit sa o înlature. A fost o iarna linistita, prea linistita parca pentru mine, care ma obisnuisem sa-mi transform iernile în refugii înghetate pentru clipe în care sa fiu doar eu cu mine. Întotdeauna am crezut sau mi-a placut sa cred ca iarna face parte din mine pentru ca sunt nascuta în mijlocul ei. Raceala mea impenetrabila am asociat-o mereu cu florile de gheata pe care iernile albe ale copilariei le înflorea prin geamuri aburite. Poate ca din cauza asta am simtit mai mult decât prietenele mele dezamagirea unei ierni prea scurte si atipice. Am avut o iarna prea linistita, prea monotona. Am început sa ma întreb daca nu cumva întreaga mea viata a devenit un lung anotimp monoton în care timpul nu mai are nicio importanta reala...

Ma zbat de câteva saptamâni între gânduri patimase, regrete dupa ierni trecute, care nu se vor mai întoarce vreodata si speranta ca undeva, cândva, va fi altfel. E ca si cum m-am închis pe dinauntru într-o colivie din care nu mai vreau sau nu mai pot sa ies pentru ca am uitat sa zbor si nu mai vreau sa învat din nou. Nu am detestat niciodata mai mult ca acum iarna. De fapt, e mai mult un soi de indiferenta amara amestecata cu o curiozitate bolnava de a vedea ce mai urmeaza.

Zilele trecute am simtit o dorinta nebuna de a ma lasa cuprinsa de primavara. E ca si cum dezamagirea iernii s-a întors împotriva tuturor lucrurilor care ma legau de ea. Astept mai mult ca oricând sa simt în obraji bataia vântului hoinar si sa ma îmbat prin parcuri cu mirosul de verde crud. Mi-e dor de primavara aceea fascinanta, cu parfum de liliac alb, pe care numai eu o stiu, mi-e dor de o lume pe care o simt cumva departe si totusi atât de aproape... Amintiri razlete dintr-un trecut care devine tot mai mult Trecut ma trag mereu înapoi într-un vis din care nu vreau sa ies. As vrea sa cred ca e ultima iarna pustie si ca primavara asta înseamna un nou început, altfel. O noua primavara pe vechile dureri... sau poate o alta primavara fascinanta...