Mi se întâmpla uneori, când retraiesc involuntar amintiri frumoase, sa prelungesc sentimentul acela de deja-vu pâna când simt ca trecutul ma învaluie si timpul îsi opreste pentru o clipa cursul firesc. În anii trecuti, când mi se întâmpla sa retraiesc ceva din trecut, cautam mereu explicatii si încercam sa fac legaturi inutile cu prezentul. În ultima vreme am renuntat sa fac asta. Las pur si simplu amintirile sa îsi faca numarul, apoi le încui din nou în cufarul pe care îl port în suflet.

Minunea s-a întâmplat într-o seara calduta de mai. Am mers cu iubitul meu pe meleagurile copilariei lui, acolo unde îi place sa se ascunda de lume când simte ca are nevoie sa faca asta. Invitatia oarecum oficiala a parintilor lui la „resedinta de la tara” mi-a dat fiori pentru ca urma sa fiu pusa în diverse ipostaze pe care nu le agream neaparat. Preocuparea fata de lucrurile acestea minore m-a facut sa uit ca acolo, în coltul acela îndepartat de lume, mai fusesem cândva, cu ani în urma... singura data în viata când am stiut sa repar la timp un dezastru pe care l-am declansat într-o relatie. Mi-am amintit de calatoria mea spre niciaieri abia când ne întorceam spre oras. Atunci, demult, era vara... Strada era la fel de pustie si în departare se mai zarea înca o dâra de lumina ratacita în amurg. Departe, spre oras, se zareau luminile aprinse toate deodata ca sa ne lumineze calea parca. Noianul de sentimente care ma epuizasera cu trei ani în urma a revenit deodata în clipa când iubitul meu mi-a luat mâna în mâna lui – „Îti amintesti?”; „Da...”. A condus tacut, fara sa schiteze vreo reactie care sa ma lase sa ghicesc ce anume din trecutul îndepartat venise sa îi umbreasca sufletul. Am simtit tot drumul o vina demult uitata, peste care am trecut poate prea usor, pentru ca iubitul meu a avut mereu decenta de a nu-mi aminti de ea. Cu cât ne apropiam de oras, simteam ca iesim obositi din trecut ca dintr-o mare din valurile careia te chinui sa iesi la mal. Luminile s-au înmultit, iar melodia din boxe abia se mai auzea... „and it's no sacrifice... Si-a întors privirea spre mine. A continuat sa taca, dar a zâmbit si mi-a strâns mâna mai tare. Stiam ca înca îl mai doare... Mi s-au umezit ochii si un nod în gât a oprit orice cuvânt care ar fi îndraznit sa se nasca în clipa aceea.

Sunt clipe în care gândul la greselile din trecut îti amintesc mai mult ca oricând ca fiintele care se iubesc sunt singurele capabile de sacrificii... Nici nu stiu când am ajuns în oras. Strada s-a umplut de lumina si de iubire.

foto © Northfoto