Cu ceva timp în urma îmi marturiseam uimirea în fata unei descoperiri pe cât de inutila, pe atât de amuzanta ulterior, aceea ca iubirea nu are nimic în comun cu lectiile de conducere. Chiar daca mica mea revelatie a presupus un consum destul de mare de neuroni într-o singura zi, în cele din urma experienta s-a dovedit mai mult decât utila.

Îmi propuneam atunci, dupa lectia dezastruoasa de conducere pe care a încercat sa mi-o dea iubitul meu, sa îmi sun fostul instructor, de la care am învatat cândva sa conduc. Elanul initial mi-a fost spulberat de programul încarcat din urmatoarele saptamâni, asa încât hotarârea mea de a pune stapânire pe masina s-a risipit rapid în comoditatea de a admira aglomeratia urbana pe geamul taxiului sau în rutina zilnica a tramvaiului. Totusi, reactiile celor din jur mi-au ramas întiparite în minte si, înca din primele zile dupa disputa aprinsa cu iubitul meu mi-a încoltit în minte o idee pe cât de nebuneasca, pe atât de neobisnuita pentru mine, care nu sunt o fiinta dornica de experiente extreme. Zis si facut. Într-una din seri am pus cheia de rezerva a masinii iubitului meu în poseta, sperând ca nu ma va parasi pâna a doua zi curajul de a încerca ceea ce nu mai facusem niciodata pâna atunci. Dimineata masina ma astepta tacuta în fata blocului. Iubitul meu era plecat pentru doua zile, asa ca nimic nu putea sa mai stea în calea adevaratului meu examen de conducere.

Am deschis cu oarecare înfrigurare portiera; într-o clipa motorul a început sa toarca nervos si odata cu el a început sa îmi tremure si mie inima, care se facuse minuscula. O clipa mi-a venit sa renunt, însa mi-a sunat în minte o replica acida care mi s-a întiparit în memorie: „Nu-ti mai plânge atâta de mila.” Chiar asa... ce putea fi atât de greu?

Am pornit fara urma de regret si totul parea sa fie perfect, pâna la primul semafor când, dupa o manevra mai putin reusita mi s-a oprit motorul. E inutil sa descriu rezultatul... o întreaga orchestra de claxoane nervoase exprimând cum nu se poate mai bine indignarea unor soferi „experimentati” care traiau cu impresia ca daca ma streseaza cu zgomotul infernal al claxonului ma voi putea concentra mai repede ca sa rezolv problema. Am pornit linistita masina... Motorul s-a mai oprit înca o data, spre disperarea celor din spatele meu. Evident, totul s-a petrecut în câteva secunde, dar mie mi s-a parut o vesnicie... În cele din urma am reusit sa ies din intersectie, însotita de zgomotele masinilor din jur si de înjuraturile de rigoare pe care nu le puteam auzi, dar le puteam ghici prin geamurile murdare ale masinilor din care soferi iritati întorceau capul nervosi. Le-am înteles supararea pentru ca stiu ce înseamna sa faci o ora de acasa pâna la serviciu în traficul infernal al diminetii. Ceea ce nu am înteles însa sunt manifestarile inutile si refularea în zgomotul asurzitor al claxoanelor. Evident, ei erau soferi cu experienta, care stapânesc cu mândrie masculina volanul si cunosc toate regulile de circulatie, precum si toate subtilitatile masinilor. Cum se face atunci ca nu stiu o regula simpla – aceea ca în oras claxonatul este interzis, mai ales atunci când este practicat dintr-un exces de nervozitate, care nu are nimic de-a face cu vreun pericol iminent?

Pentru mine întrebarea a ramas retorica, însa post-scriptumul la lectia mea de conducere a fost mai mult decât benefic. Am aflat ceea ce stiam deja doar teoretic – ca traficul românesc este un fel de jungla în care fiecare are impresia ca detine suprematia si, mult mai important, am condus, în sfârsit, singura... ca sa nu îmi mai plâng de mila...