Exista persoane care tânjesc toata viata dupa iubire, alergând mereu în cautarea ei. Viata le este o lunga agonie la capatul careia iubirea se lasa înca asteptata. Nu ma aflu, din fericire, printre ele. Pentru mine iubirea a fost mereu o poarta deschisa prin care însa am trecut de prea multe ori fara sa ma gândesc la urmari. Nu m-am plâns niciodata de lipsa ei. Poate doar de faptul ca eu însami nu o simt destul de intens...

Uneori e greu sa întelegi ce ti se întâmpla si, de fapt, nici nu vrei. Vrei doar ca lucrurile sa mearga normal si lumea sa-si vada nestingherita de mersul ei monoton. Dar iubirea schimba mereu planurile destinului. Ajungi sa te lasi iubit de o fiinta care simte prea mult si gândeste prea profund, te zbati între vinovatie si curiozitate si nu stii de ce ti se întâmpla si, mai ales, cum sa transformi totul în altceva. În vechile mele relatii sentimentale am reusit întotdeauna sa transform iubirile esuate în prietenii durabile. Singura conditie era ca totul sa se petreaca într-o faza oarecum incipienta. E nevoie, ce-i drept, de o anumita complicitate pentru o metamorfoza totala, fara riscul de a reveni la locul de plecare, însa am avut întotdeauna noroc – fiintele de care m-am îndragostit sau care s-au îndragostit de mine erau întotdeauna oameni deschisi, cu care semanam în multe sensuri.

De data asta a fost altfel... El a intrat în viata mea brusc, fara drept de apel si fara sa se întrebe daca acesta era cel mai bun mod de a urma caile ascunse ale destinului. Mi-a marturisit brusc, într-o seara de primavara, ce simte. A facut-o voalat, dar suficient de deschis ca sa îmi dau seama de asteptarile pe care le avea de la o astfel de marturisire. M-a fascinat franchetea lui si am cazut prada luciditatii uluitoare care parea sa îi stapâneasca întreaga fiinta. O maturitate covârsitoare, care m-a speriat de la început... M-am lasat dusa de val, pâna la un punct în care am realizat ca trebuie sa decid ce fac cu partea aceasta a vietii mele, care revine din când în când la suprafata – aventuri mentale trecatoare, fara materialitate, dar destul de periculoase pentru integritatea sufletului. Mi-a fost greu, dar am decis: „Putem fi doar prieteni.” Stiam ca nu vrea asta, ca, desi mi-a spus ca este alegerea mea, de fapt, gândea cu totul altfel. Pentru el alegerea nu exista – nu ma putea privi ca pe o prietena. Pentru mine, gândul ca nu poate privi dincolo de propriile sentimente era chinuitor. Stiam ca urma sa pierd un om din viata mea. Mi-era însa frica sa provoc eu moartea unei relatii cu statut incert, asa ca am lasat-o sa moara lent, într-o agonie pe care doar el o simtea, probabil.

Socul a venit câteva luni mai târziu când, dupa linistirea apelor, l-am sunat sa vad ce mai face si sa-i iau pulsul nefericirii despre care sperasem ca era trecatoare. Am avut o conversatie banala, fara prea multe subîntelesuri. La final eram chiar împacata cu mine însami – lucrurile pareau sa fie pe drumul cel bun. Dar, la exact un minut dupa ce am închis telefonul, a sunat din nou si mi-a spus doar atât „P.S.: Te iubesc!”. A închis. Am ramas nemiscata, fara nicio reactie. Dupa câteva secunde m-a cuprins o stare de nervozitate cumplita. Începeam sa îl urasc într-un fel cumplit si stiam ca nu merita asta. De ce a trebuit sa o spuna? De ce acum, când totul parea sa se îndrepte frumos spre prietenie? Nu stiam cum sa reactionez. Dupa vreun sfert de ora l-am sunat totusi. Am discutat calm, i-am descris punctual reactia mea imediata. Stiam ca îl doare, dar nu vedeam alta solutie. Mi-a spus, cu glas stins, ca trebuia sa o faca. A vrut sa o faca demult, la început, când lucrurile erau înca neclare, dar nu avusese curajul si nu gasise momentul. Asa ca a facut-o acum, când asta nu mai putea schimba nimic.

foto © Northfoto