Din cauze pe care nu le mai pot numi obiective, ieri am avut o disputa cumplita cu iubitul meu. În principiu, motivele nu au avut nimic nou fata de cele anterioare – încapatânarea lui de a crede ca el este singurul care poate sa rezolve conflictele stupide cu familia sa, care nu a înteles înca nimic din esenta a ceea ce ne leaga. Am renuntat sa mai propun solutii alternative, pentru ca de fiecare data nu fac decât sa îmi consum neuronii pentru capriciile unor fiinte despre care încep sa ma îndoiesc ca au cunoscut vreodata adevarata fata a iubirii. Însa ceea ce ma doare este rezistenta absurda a iubitului meu si obstinatia cu care crede ca indiferenta este cea mai buna solutie atunci când relatiile familiale o iau razna.

M-am plimbat mult, singura, ca sa pot sa plâng si sa îmi înghit cuvintele dure pe care i le-as fi spus daca am fi continuat cearta. Am refuzat întâlnirea cu una dintre prietenele mele, pentru ca am sentimentul ca s-au saturat si ele de eternele mele probleme. Am preferat sa hoinaresc printre frunzele care au început sa se astearna prin parcul pustiu si sa ma închid apoi în casa, fara sa las pe nimeni sa îmi invadeze tristetea.

As fi vrut sa îl sun, însa stiam foarte bine ca asta nu ar fi rezolvat nimic si ca nu as fi facut decât sa prelungesc tensiunea la telefon. Nici el nu suna, din acelasi motiv... Am adormit cu telefonul în mâna si cu televizorul deschis, asteptând sa treaca mai repede orele pâna sa se faca dimineata. Astazi, când m-am trezit, am simtit o nevoie cumplita sa îl tin în brate si sa îi spun ca nimeni si nimic nu ma poate face sa stau departe de el. Am deschis, dupa mult timp, un sertar în care am înghesuit o multime de lucruri marunte care îmi aduc aminte de clipele minunate ale începuturilor si mi-am dat seama ca, din cauza prea multor probleme exterioare, am uitat sa ma bucur de ceea ce conteaza cu adevarat ... de clipele pe care numai noi doi le-am trait. Mi s-au perindat într-o clipa prin minte imagini si cuvinte pe care parca le uitasem si care statusera ascunse în sertarul mic ca într-o cutie a Pandorei. Am început sa plâng si am ramas asa cu mâinile pierdute printre frânturi de trecut pâna spre amiaza, când a sunat telefonul. Uitasem ca trebuie sa ma întâlnesc cu una dintre prietenele mele pentru a stabili detaliile legate de aniversarea ei. Am aruncat pe mine în graba o rochie, m-am privit fugar în oglinda din baie si am întors grabita cheia în usa.

L-am gasit asteptându-ma în fata casei. Avea ochii încercanati si chipul îi era umbrit de o tristete care îmi sfâsia sufletul. M-a luat în brate si a început sa plînga, fara sa spuna nimic. Mi-a întins un plic prin care îi simteam scrisul apasat. Am petrecut restul zilei împreuna, însa scrisoarea am citit-o abia în seara aceasta, înainte de a adormi. E curios cum nechibzuinta celor din jur ne face uneori sa realizam cât de importanta este iubirea, doar ea...

E cea mai frumoasa srisoare de dragoste pe care am primit-o de la iubitul meu. E frumoasa, fara pretentii stilistice, doar plina de iubire semanata în cuvinte calde. Începe simplu, la fel ca iubirea care ne leaga... „Iubita mea, ...”