În ultima vreme am din ce în ce mai putin timp pentru mine, pentru oamenii pe care îi iubesc, pentru bucuriile simple care altadata îmi ocupau dupa-amiezele interminabile. E ca si cum timpul s-a transformat într-un labirint în care ma împiedic mereu fara sa reusesc sa dau de vreo iesire. Încerc uneori sa ma opresc din goana dupa lucruri inutile si sa regasesc vremuri pierdute în care puteam sa pierd o zi întreaga hoinarind prin oras fara scop, însa mi-e tot mai greu. Ieri mi s-a întâmplat însa un lucru banal. M-a prins amiaza acasa, lucrând furioasa la un proiect pe care ar fi trebuit sa îl termin de ceva timp. Într-o pauza scurta de cafea, am deschis televizorul, cu totul întâmplator (telecomanda rataceste uneori prin locurile cele mai neasteptate). M-am lasat dusa de val pentru ca m-a furat o poveste ciudata dintr-un film care începuse de vreo cinci minute si despre care nu stiam nimic.

Povestea filmului nu avea nimic special – scenariu banal în care un barbat îsi însela sotia fara sa stie de ce si fara sa aiba puterea de a alege între ea si amanta, iar ea, sotia, desi stia ca este înselata, îl iubea prea mult pentru a renunta la el. Dincolo de scenariu, am simtit însa ca viata Gabriellei, eroina din film, are în ea ceva din trecutul meu îndepartat; trecutul acela minunat în care aveam timp sa ma ascund într-un magazin de muzica si sa privesc prin vitrina cum cad stropii de ploaie în acorduri de chitara clasica. Am ramas asa nemiscata, pe scaunul din fata biroului, pe jumatate întoarsa spre televizor, cu telecomanda în mâna, timp de o ora si ceva, cât a durat filmul. Si singurul lucru pe care l-am simtit în tot acest timp a fost o nevoie ciudata sa-mi las cuprins sufletul de vântul de toamna si de mirosul de frunze uscate de pe alei, sa simt ploaia oprindu-mi-se pe pleoape în drumul ei spre pamânt... sa ma ascund apoi într-o cafenea uitata de lume si sa simt mirosul de cafea fierbinte... sa am impresia ca timpul se opreste în loc pentru câteva ceasuri si ca lumea nebuna în care traiesc nu e decât un univers paralel.

Gândurile acestea fugare mi-au traversat mintea în ultimele minute ale filmului. Nu am mai încercat sa înteleg finalul ciudat – ea sarutându-se cu un necunoscut, într-un lift care parea ca urca fara tinta, spre nori... Am înteles în schimb ca uneori avem nevoie de astfel de clipe petrecute spontan pe un scaun de birou, cu fata spre o alta lume, în care totul este altfel. Avem nevoie sa ne oprim din când în când din lupta cu timpul, sa-l dam înapoi si sa ne amintim de ceea ce suntem cu adevarat.

Mi-am sprijinit obrazul de spatarul scaunului si am închis televizorul chiar în clipa în care pe ecran a aparut traducerea titlului... „Si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti...” Am zâmbit si am închis calculatorul, care statea în clipa aceea în calea fericirilor mele marunte pe care filmul mi le-a readus în suflet.

foto © Northfoto