Acelasi sentiment îl am si atunci când vreuna dintre prietenele mele vrea sa ne vedem si sa hoinarim aiurea prin parcuri ca sa-mi împartaseasca experiente trecute pe care le-am mai auzit de atâtea ori, dar pe care, de fiecare data, am sentimentul ca le vad într-o noua lumina... Am ajuns, prin urmare, sa cred ca melancolia, ca si alte câteva stari, mai mult sau mai putin negative pentru suflet, este, în esenta, specifica spiritelor feminine. Si totusi, ieri, teoria mi-a fost spulberata de o întâmplare pe care nu pot sa mi-o sterg din minte, pentru simplul fapt ca am reusit sa cunosc o alta latura a omului pe care îl iubesc. Stiam de mult timp ca un numar de ani petrecuti lânga fiinta pe care o iubesti nu este niciodata suficient pentru a avea certitudinea ca nu mai ai nimic nou de aflat, însa uneori firescul cu care aceste lucruri noi ti se dezvaluie te dezarmeaza.

M-am întors târziu de la serviciu, dupa o zi agitata si dupa un trafic cumplit, înrautatit de ploaia care, de câteva zile, pare sa nu se mai opreasca. Bateria telefonului se descarcase si ma simteam rupta de lume într-o aglomeratie iritanta. Nu îmi doream decât sa simt cheia învârtindu-se în usa si parfumul de liliac împrastiat de odorizantul pe care l-am descoperit zilele trecute într-un supermarket si pe care l-am amplasat strategic în holul de la intrare. Stiu, dorintele mele sunau cam prozaic, însa erau suficient de romantice pentru o lume artificiala si exterioara din care abia asteptam sa ies dupa orele de la birou.

Avusesem o discutie contradictorie cu iubitul meu, despre planurile pentru weekend, asa ca nu intentionam sa îl sun pâna a doua zi, însa... când am ajuns acasa, usa era deschisa si parfumul de liliac fusese înlocuit de altul, mult mai natural. Pe masuta pitica din hol ma astepta un buchet imens de frunze amestecate ce raspândeau un miros ciudat de toamna târzie. Era un fel de vapaie care acaparase toata lumina din hol într-un joc bizar de rosu si galben, oranj si verzui si alte zeci de nuante nedefinite. L-am gasit pe iubitul meu întins pe canapea, cu ochii în tavan si cu un surâs neobisnuit, care îi lumina fiinta. Am simtit un fior trecându-mi prin suflet si singurele întrebari care mi-au venit în minte au fost „Ce e cu tine? Ai patit ceva?”. Nu mi-a raspuns... m-a rugat doar sa vin lânga el si sa îi povestesc cum a fost ziua mea...

Mi-am ascuns capul în bratele lui si am simtit acelasi parfum de frunze care îi învaluise parca întreaga fiinta. Mi-a spus mai târziu ca o melancolie ciudata a pus stapânire pe el de când a traversat parcul în dupa-amiaza ploioasa si ca pluteste pe undeva prin amintirile toamnelor trecute, în care aveam amândoi suficient timp ca sa ne bucuram de anotimpul cu mii de culori. A vorbit minute în sir si l-am ascultat amutita de caldura pe care o simteam venind de undeva de departe, dintr-un suflet fragil, ascuns bine în spatele unui zid de realism pe care foarte rar reusesc sa îl trec.

Am realizat atunci ca nu doar eu pot sa ma transform într-o clipa si sa retraiesc intens amintiri si senzatii din trecut, într-o nostalgie bizara... Am descoperit, de fapt, ca si barbatii, dincolo de aparenta lor, adesea bine ancorata în realitate, pot fi uneori de o melancolie coplesitoare.

foto © Northfoto