Iubirea la distanţă nu se numără, cred, printre idealurile sentimentale ale vreunei fiinţe. Cu câţiva ani în urmă am m-am convins eu însămi că distanţa poate fi înşelătoare, mai ales atunci când sentimentele se nasc din nesiguranţa a ceea cea va urma. Deşi mi-am dovedit atunci că iubirea nu poate să se nască la distanţă, nu am exclus niciodată posibilitatea ca altcineva, mai puternic decât mine, să trăiască acest sentiment.

Zilele trecute, când am văzut privirea pierdută a prietenei mele, mi-am amintit de gândurile din trecut şi de duşmanul de moarte al iubirii – distanţa. De data asta am retrăit totul altfel, pentru că prietena mea are un mod inedit de a sufoca distanţa. Iubitul ei lucrează undeva, într-un colţ îndepărtat de lume, din care se întoarce periodic pentru a-şi hrăni sufletul rănit de soarta care le stă mereu împotrivă. Săptămâni întregi, prietena mea este nevoită să facă faţă distanţei care o desparte de iubitul ei, pentru că împreună au decis că pot să suporte pentru o perioadă determinată acest sacrificiu.

S-au cunoscut cu mult timp în urmă, pe vremea când nimic nu părea să stea în calea unei relaţii perfecte. Povestea lor m-a impresionat din clipa în care am auzit-o povestită cu inima strânsă, într-o seară de mai, înaintea primei lui plecări din ţară. Motive pur materiale l-au făcut să accepte un contract de serviciu undeva, departe de oraşul cu miros de tei în care ei doi s-au cunoscut şi şi-au trăit povestea. Asta nu le-a schimbat cu nimic planurile pe care şi le făcuseră timp de câţiva ani împreună, însă gândul că urmau să se vadă o dată la trei luni timp de cinci ani, a adus-o în pragul disperării pe prietena mea. Zile întregi, după prima lui plecare, am găsit-o cu ochii în lacrimi, strângând la piept ursul imens de pluş pe care i-l dăruise la prima lor aniversare. Am încercat, de fiecare dată, să o scot din disperarea care îi macină încet sufletul ori de câte ori se apropie ziua plecării iubitului ei. Durerea trece de la sine pentru că scurgerea lentă a zilelor devine un motiv de bucurie pe măsură ce timpul trece şi se apropie o nouă venire a fiinţei fără de care nu ar putea trăi. Câteodată însă, durerea pe care o trăieşte cu atâta demnitate îmi dă fiori. O admir pentru felul în care ştie să ţină ascunsă în suflet o suferinţă pe care o acceptă de dragul unui viitor pe care vor să îl construiască împreună şi o compătimesc pentru faptul că este nevoită să îşi trăiască iubirea într-un fel în care puţini oameni ar fi capabili să o facă.

Zilele trecute mi-a mărturisit că nu mai rezistă. Îi este din ce în ce mai greu să suporte lunile în care el nu este aici şi bucuria celor câteva zile în care sunt împreună nu mai reuşeşte să compenseze nopţile lungi de absenţă. Îmi dau seama că metodele mele clasice de îndepărtare a tristeţii prietenei mele nu mai fac faţă nevoii ei de a fi în permanenţă alături de fiinţa iubită. Shoppingul, plimbările prin parc, discuţiile interminabile sau transformat în surogate inutile de zâmbete, iar terapia pentru despărţiri temporare nu îşi mai face efectul. Mi-e teamă că totul ar putea lua o întorsătură neprevăzută. Cinci ani e prea mult uneori pentru a pune la încercare sufletul unui om. Sper însă, din toată inima, că în curând, nu va mai fi nevoie de vreo terapie.

foto © Northfoto