Exista momente în viata când trecutul pe care-l credeai îngropat pentru totdeauna într-un colt de suflet iese la suprafata atunci când te astepti mai putin. Uneori, astfel de clipe te coplesesc pentru ca într-o secunda retraiesti milioane de clipe uitate, fericiri ratate sau dezamagiri peste care se asternuse uitarea.

S-a întâmplat de curând într-una din nenumaratele ore petrecute în fata monitorului, cautând informatii pentru proiectele mele care parca nu se mai termina niciodata, sa dau peste un site al consulatului în România al unei tari de care ma leaga multe amintiri . Mi-e greu sa le numesc triste, pentru ca a fost o vreme când clipele la care ma refer erau firul de speranta de care îmi legasem întreaga viata. Mi-e greu sa le numesc fericite, pentru ca toata povestea care ma leaga de ele s-a transformat într-o lunga suferinta pe care am simtit-o si am provocat-o deopotriva. Desi îmi place sa cred ca am depasit de mult timp tot ceea ce este legat de acest episod din viata mea, pe care nu stiu în care parte, fericita sau nefericita, a destinului sa îl plasez nu ma pot minti pe mine însami – am momente în care mi-e suficient sa aud cuvinte banale în limba care cândva fusese sinonima pentru mine cu limba iubirii (o iubire ciudata, iluzie construita stângaci, doar din fum) pentru a simti un fior cunoscut, venit parca dintr-o alta lume. În timp, m-am obisnuit cu sentimentul si am reusit, prin nu stiu ce minune, sa ma desprind cu totul de povestea pe care cei din jur au pus-o pe seama ratacirilor mele sentimentale. Am lasat-o sa se împrastie, asemeni fumului din care fusese construita, printre visele mele din trecut. Tot ce a ramas e un nume, câteva obiecte de aratat nepotilor si amintirea unui oras splendid care ar fi trebuit sa fie al îndragostitilor si nu al suferintei.

Toate aceste gânduri m-au invadat în clipa în care pe site-ul pe care ajunsesem din pura întâmplare, am citit numele pe care nu îl mai rostisem de atâta timp. Scris cu litere de-o schioapa, într-un rând aproape indescifrabil, printre multe alte nume. A fost o fractiune de secunda în care timpul s-a oprit în loc si ecranul se încapatâna parca sa mareasca si sa micsoreze simultan numele care îmi readusese în minte o întreaga lume uitata. M-am dezmeticit abia atunci când mi-am dat seama ca ajunsesem pe o pagina a unei publicatii consulare în care, printre altele, erau enumerate toate nasterile, decesele si casatoriile cetatenilor straini proveniti din tara mea de poveste si stabiliti în România. 18 iulie 2008... si un nume al unei românce... Omul pe care îl lasasem departe cu ani în urma, s-a casatorit cu aproape un an în urma la nici 300 de kilometri de orasul în care locuiesc si probabil ca acum este mai aproape decât mi-as fi imaginat vreodata ca va fi, dupa toamna aceea plina de suferinta.

Vreo câteva zile mi-am amintit de revelatia mea nocturna produsa cu ajutorul monitorului si al hazardului. Am dezgropat lucruri la care am încetat de mult timp sa ma gândesc, am plâns si am zâmbit, plimbându-ma aiurea, cu mintea, prin gradinile minunate din orasul luminilor. Mi-am dat seama ca vestea casatoriei omului care mi-a schimbat destinul într-un mod cu totul bizar era lucrul acela de care aveam nevoie ca sa ma desprind de tot de trecut fara a mai avea sentimentul unei vinovatii cumplite. E ca un fel de umbra care mi se lasase peste suflet si care acum s-a ridicat deodata. Nimic altceva decât umbra... si raze de lumina...

Uneori te cuprinde nostalgia, alteori teama, de cele mai multe ori te lasi prada unei suferinte dulci în care se amesteca suspine si zâmbete abia schitate, însa niciodata nu poti sa te refugiezi în indiferenta... pentru simplul fapt ca umbra, la fel ca si lumina, face parte din tine.