De cele mai multe ori toamna imi provoaca o stare ciudata.  Ma straduiesc in fiecare an sa nu cad prada frunzelor ingalbenite, nici adierilor cu iz de ploaie, si cu toate acestea de fiecare data ma cuprinde o tristete a zilelor ce vor veni.

De fiecare data toamna ma agita, imi aminteste de copilarie si ma face sa vreau sa fug. Odata mi-a reusit. Am fugit de toamna atunci la capatul lumii, unde soarele ma invelea chiar si in diminetile de noiembrie, si mai ales acolo unde l-am asteptat pe Mos Craciun pe plaja, sperand sa-l conving ca la pol e prea frig.
De data asta insa, nu mai pot fugi. Toamna va veni peste mine si imi va reaminti ca, in cele din urma, orice fericire e aparenta, ca dupa zile in care caldura ma ametea ducandu-ma in vise, mereu va fi ploaie.

Cu astfel de ganduri aparent meteorologice mi-am indreptat pasii in diminata asta spre parc. Mi-era frica de cei cativa pereti ai casei mele, prea caramizii parca pentru soarele pe care mi-l doream si am ales sa caut acolo ceva din verdele ce l-am lasat in primavara.

De fiecare data parcul aceasta ma face sa ma simt altfel, si de fiecare data ma regasesc parca printre crengi, jucandu-ma, cautandu-ma... Mi-am luat o carte sub brat, asa ca dintr-o intamplare, si am gasit o banca ce ma privea parca de peste timp.

N-am avut insa rabdarea de a-mi ascunde privirea intre pagini, de fiecare data trsarind cand frunze hotarau sa cada in spatele meu, in jurul meu.
E ciudat cum poti intr-o clipa de aparenta tacere sa simti ca vrei totusi sa tipi, sa te pui impotriva vantului, sperand sa-l poti intoarce din drum.

M-am simtit deodata mult prea departe de toate. Mi-a disparut in tot acest timp oare  ceva din euforia copilariei sau poate doar parcul s-a schimbat? De fiecare data insa il regasesc altfel, mai gol si mai pustiu, cu fiecare frunza ce cade, cu fiecare an, se transforma incet in simple alei inconjurate de vreascuri.
Spre o banca am auzit un zambet. Ea culegea frunze, el i le impastia. Pareau ca uitasera de vara si vedeau in frunze jucarii. Alergau luati de vant si cantau de parca nimic nu i-ar fi surprins.

M-a cuprins o calda adiere, semn ca vara e inca aici. Mi-am salutat frunzele ce ma inconjurasera o vreme si am pastrat in gand doar cantecul acela vesel, de copii. Am sa ma ascund si anul acesta de ploaie si il voi uri prin zapada pe Mos Craciun, fara sa uit vreo clipa ca in cele din urma primavara e doar o iluzie a celor pentru care toamna e trista.
 
foto Northfoto