În mod normal ar fi trebuit sa meditez asupra vietii sub acelasi acoperis, cum spune întelepciunea populara, însa, cum deasupra apartamentului meu mai sunt vreo câteva etaje, adaptez sintagma la lumea contemporana... În sfârsit, am facut-o... Ne-am mutat împreuna, eu si iubitul meu, dupa îndelungi deliberari care oricum urmau sa aiba aceeasi finalitate. De fapt, nu au fost deliberari, ci manifestarile nerabdarii mele de a trece într-o alta etapa a relatiei noastre.

Asadar, s-a întâmplat... Schimbarea majora, pe care o asteptam de ceva vreme mi-a ocupat ultimele saptamâni. Cu putin timp înainte sa se întâmple, intrasem într-o încordare inexplicabila. Teama de un eventual esec, frica de noutate, gândul ca îmi va fi invadat spatiul vital – toate astea ma faceau ca, pe masura ce se apropia momentul fatal, sa îmi doresc din ce în ce mai putin sa se întâmple. Linistea mi-am recapatat-o din prima seara în care nu am mai mers fiecare la casa lui, ci am dormit la noi. De fapt, ne-am mutat la mine, însa perspectiva era acum alta si urma sa ne obisnuim cu ideea. Am adormit greu în noaptea aceea, desi, în fond, nu era prima data când dormeam între aceiasi pereti, între aceleasi cearsafuri portocalii pe care niciodata nu reusesc sa le potrivesc cu dimensiunile patului. Am adormit greu pentru ca în sfârsit am trecut peste momentul critic pe care credeam ca mutatul împreuna l-ar fi putut accentua.

Totul a disparut ca prin minune. Am devenit mai sigura ca niciodata pe tot trecutul care ne leaga, pe tot viitorul care ne sta înainte. Noutatea tabieturilor pe care am început sa ni le construim împreuna a devenit atragatoare, iar spatiul meu intim a ramas la fel de intact ca înainte, spre marea mea uimire. Ma simt mai libera ca oricând. Peretii apartamentului au devenit granita spirituala între lumea exterioara si universul nostru marunt, în care ne refugiem în fiecare zi, stiind ca acolo nimic si nimeni nu ne poate distruge ceea ce este numai al nostru.

Îmi amintesc de multe ori cât de mult am vrut sa se întâmple asta mai demult. Ma întreb daca ar fi fost totul la fel. De fiecare data am un gust amar când ma gândesc la clipele irosite cu certuri inutile si am tendinta sa îi reprosez iubitului meu schimbarea facuta mult prea târziu. Am fi putut scuti atâtea clipe... El îmi raspunde însa, de fiecare data, cu acelasi calm impenetrabil – „Nu vom sti niciodata cum ar fi evoluat lucrurile!” Pe undeva, are dreptate. Tot timpul acesta care s-a scurs între ziua în care am hotarât sa prelungim o vara minunata într-o mica eternitate si ziua în care ne-am mutat împreuna nu a fost decât o asteptare presarata cu clipe pe care acum le-am luat cu noi între peretii care alcatuiesc ceea ce, simplu, numim „acasa”.

foto © Northfoto