Îmi place sa cred ca nu am prejudecati legate de iubire si, cu atât mai putin, de modurile în care ea se manifesta în vietile oamenilor. Experiente trecute, din care am învatat prea putin la momentul potrivit, mi-au creat în timp o toleranta destul de mare în ceea ce priveste modul de a percepe relatiile sentimentale. În fond, iubirea e spontana, poate sa apara oricând si oriunde... Depinde doar de noi daca alegem sa o cultivam sau nu.

Contrar acestor gânduri pline de toleranta, într-una din dupa-amiezele trecute m-am vazut pusa într-o ipostaza inedita – cea de aparatoare înversunata a institutiei familiale, în detrimentul iubirii. Una dintre prietenele mele se afla în pragul disperarii din cauza unei relatii care o distruge în fiecare zi câte putin. Pe scurt – cu ani în urma s-a casatorit „din ambitie”, pentru a-si vindeca o deceptie sentimentala, cu un om minunat, dar pe care nu l-a iubit niciodata. Au facut un copil, la fel de minunat, ea se resemnase oarecum cu ideea ca nu îsi iubeste sotul, dar ca ispaseste cumva o pedeapsa pentru nebuniile din trecut. De câteva luni, iubirea a reaparut – nu pentru sotul în cauza, ci pentru un necunoscut, la rândul sau casatorit, cu doi copii minunati. Dilema se întelege de la sine – ce se poate alege dintr-o astfel de dragoste? La început am compatimit-o – e tragic sa iubesti stiind ca iubirea ta distruge vietile câtorva oameni nevinovati. Eu stiu asta mai bine ca oricine. Si mai tragic este însa atunci când iubesti, distrugi vietile celor dragi si, în plus, nici macar nu ti se ofera iubire. El, celalalt, i-a dovedit suficient pâna acum, prin ezitarile lui, ca relatia asta, atât de complicata, nu reprezinta pentru el un motiv suficient de puternic pentru a renunta la o familie în care a investit sentimente si timp. Ea, pe de alta parte, continua sa se agate de iluzii pe care el nu se sinchiseste sa i le spulbere pentru simplul fapt ca, probabil, îi convine situatia asta incerta.

Ultima data când ne-am vazut nu dormise de doua nopti. Avea ochii împaienjeniti de plâns si nu stia cum sa revina pe linia de plutire, oricare ar fi fost aceasta. Am zguduit-o tare, spunându-i ca este egoista si ca s-a lasat în voia unor sentimente amagitoare, fara sa se gândeasca la ceea ce este cu adevarat important. „Dar cine are dreptul sa stabileasca o ierarhie a importantei în sentimentele unui om?” m-a întrebat printre lacrimi. Nu am stiut ce sa îi raspund. Avea dreptate. Nimeni nu are dreptul sa ne judece iubirile. Si totusi, uneori, ne complicam singuri vietile, intrând într-un joc periculos al destinului, fara sa ne gândim la consecinte, tocmai pentru ca iubirea nu presupune asta. Prietena mea este în continuare într-o dilema existentiala. Stiu ca greseste, i-am spus-o de nenumarate ori, dar stiu ca va constientiza acest lucru abia în momentul în care se va prabusi. Sper însa, din tot sufletul, ca atunci nu va fi prea târziu.

foto © Northfoto