Sfârsit de mai... Nici nu mi-am dat seama când a trecut primavara aceasta plina de prea multe lucruri banale. Goana nebuna dupa timpul pierdut în lucruri marunte, de care cu siguranta nu îmi voi mai aminti peste câteva luni. Am asteptat atât de mult sa înfloreasca liliacul si acum, când floarea care ma trezeste la viata în fiecare an s-a scuturat deja demult, îmi dau seama cât de inutil e totul...

Astfel de gânduri mi-au ravasit sufletul alaltaieri, când, în drumul matinal spre serviciu, am vazut, fara sa vreau, o tufa imensa de liliac pe jumatate scuturata. Nu stiu ce s-a întâmplat în primavara asta. Am început sa pierd sirul zilelor. Emotia cu care altadata asteptam diminetile caldute în care sa îmi mut resedinta cafelei matinale din bucatarie în balcon s-a risipit printre graba cu care îmi beau cafeaua dimineata si oboseala cu care fac acelasi lucru în dupa-amiezele prea scurte. Liliacul ma duce de fiecare data înapoi în timp, la primele saptamâni în care a început sa înfloreasca iubirea, odata cu el... De atunci, în fiecare primavara ma las purtata de amintiri în cele câteva saptamâni în care vânez curtile cu tufe imense si parfumate. Am primit si anul acesta imensul buchet alb, pe care iubitul meu nu uita niciodata sa mi-l aduca atunci când ma astept mai putin. De data asta totul s-a petrecut într-o dimineata însorita, dupa ce plecase grabit spre serviciu. N-am mai avut însa acelasi sentiment ca în trecut. E ca si cum totul s-a transformat într-un ritual care trebuie respectat. A simtit asta si stiu ca reactia mea, usor artificiala, l-a durut.

Vederea tufei pe jumatate scuturate mi-a amintit de zilele în care credeam ca nu voi mai simti parfumul de liliac decât în amintiri. E un fel de maturitate ciudata care s-a lasat peste gesturile nebunesti din trecut, pe care eu si iubitul meu le faceam fara premeditare. O nostalgie a începuturilor care se pierde încet, încet printre prea multe griji cotidiene. Poate ca asta înseamna maturizarea unei relatii – o transformare a exuberantei în trairi echilibrate. Nu ma pot obisnui cu ideea. Ma zbat între dorinta de a retrai mereu începutul si nevoia de a continua povestea firesc, altfel decât cum am facut-o în trecut. Nu îndraznesc sa-i spun iubitului meu toate ideile incoerente care îmi traverseaza mintea pentru ca stiu ca nu ar întelege. Pentru el lucrurile sunt întotdeauna mult mai simple. Asa ca îmi depozitez toata amaraciunea metamorfozei iubirii în tufa aceea de liliac care mi-a stârnit regretul primaverilor trecute.

Si totusi... Mi s-au umplut ochii de lacrimi la gândul ca ziua în care s-a scuturat liliacul este, de fapt, o zi obisnuita, ca oricare alta. Monotonie cotidiana careia ma chinui sa nu ma las prada. Acasa ma astepta un pui de liliac alb, abia plantat de iubitul meu într-o jardiniera. Mi-am sters pe furis lacrimile si am zâmbit. Ziua în care s-a scuturat liliacul s-a transformat brusc în ziua în care s-a nascut liliacul – o alta speranta în spontaneitatea iubirii.

foto © Northfoto