Andreea Marin:«Îmi era teamă că nu pot să acopăr toate nevoile copilului meu»

Durerea de după operaţie? Când Ştefan mi-a pus-o în braţe pentru prima dată pe pitica noastră, suferinţa fizică a dispărut ca prin minune. Nici nu-mi mai aduc aminte ce-am spus printre lacrimi de bucurie. Ştiu doar că erau cei dragi în jurul patului meu şi că micuţa a fost luată în braţe imediat după mine de către Ştefănel, frăţiorul ei.

E cea mai frumoasă imagine pe care memoria mea o păstrează... Dar - de ce să ascund? - un foarte scurt episod de «baby blues» tot am avut. Îmi amintesc foarte bine cum, în cea de-a doua zi (sau a treia) după ce-o născusem pe Violeta şi eram încă în spital, am intrat brusc într- o stare de panică. Îmi era teamă că nu sunt în stare, că nu pot să acopăr toate nevoile copilului meu, deşi citisem foarte mult înainte, eram o mămică bine «potcovită » teoretic.

Am avut totuşi acel moment de cădere, probabil şi din pricina oboselii acumulate. Din cauza tensiunii pe care o degajam, pitica a început să plângă. Plângea şi nu se mai oprea. Eram disperată şi starea noastră, a mea şi a copilului, se agrava din ce în ce mai mult... Până când o asistentă a venit la mine şi mi-a spus: «Vă rog frumos, aveţi înţelepciunea şi ieşiţi pentru câteva minute din cameră şi ascultaţi la uşă ce se întâmplă ». În momentul în care am ieşit din cameră, copilul a încetat să mai plângă! Atunci mi-am dat seama că-i făceam rău, lăsând ca teama şi îngrijorarea să pună stăpânire pe sufletul meu. Şi atunci, stând în uşa camerei de spital şi privindu-mi copilul, mi-am impus ca în momentele cele mai dure, cele mai triste, să caut în mine resurse pentru a mă echilibra şi a-mi reda starea de bine. Dacă mie mi-e bine, îi transmit şi copilului meu o energie pozitivă. Violeta mă simte imediat! Chiar şi acum, când mă vede tristă, vine la mine, mă ia în braţe şi mă mângâie: «măi, măi»...

(fragment din “Preţuieşte Viaţa”, de Andreea Marin, Editura Tritonic)