Mama dansează din buric de la 4 ani, iar fiica, de la 2 şi jumătate

Românii au talent... la dansuri orientale. În ediția de vineri a emisiunii de la PRO TV, două moldovence de peste Prut au făcut senzație dansând din buric. Ce e deosebit în asta, de vreme ce o mulțime de femei ştiu să danseze din buric? Ei bine, cele două sunt mamă şi fiică!

Natalia şi mama ei, Aliona Duminica

Noi suntem o familie de dansatori, din mamă-n fiica ne-am ocupat cu dansul, pasiune împărtaşită de către toţi membri familiei noastre, pe care sper să o pot trece mai departe copiilor şi, de ce nu, nepoţilor mei. Numele meu este Natalia Duminica, sunt născută pe 8 Aprilie, 1990, în Chişinău. Mi-am dedicat viaţa artei şi cu asta ma şi ocup, la fel si mama mea care ma sprijina in activitatile mele si desigur ma incurajeaza cum poate si cum stie ea mai bine. Mama mea Aliona Duminica este de profesie coregraf si dupa un sir de ani in care a dansat, a decis sa-si deschida scoala proprie de Belly Dance! Parintii mei sunt dansatori, au lucrat împreuna intr-un colectiv unde s-au si cunoscut. S-au despartit cand eu aveam 4 ani.

Tatal meu este inca artist si canta folclor. Nu mai pastrez legatura cu el. Mama a inceput sa danseze la varsta de 4 ani si a inceput cu baletul, dupa care a intrat la Liceul Coregrafic din Chisinau la sectia Dans popular si in paralel dansa si in ansamblul Miorita condus de P. Andreicenco. Dupa liceu a venit perioada tuneelor care era destul de productiva si tot pe parcursul acestei perioade am aparut si eu!!! O bucurie enorma pentru mama mea a fost intr-o zi, la varsta de un an jumate - 2 ani, cand, m-am hotarat sa-i arat ca stiu sa dansez, copiind in intregime øn dans de-al ei. Vazand ca am talent, mama s-a hotarat sa ma incurajeze si in felul acesta am aparut pe scena pentru prima data la varsta de 2 ani si jumatate, in Romania.

Am dansat dans oriental, mama dansa jumatate din numar singura si apoi restul momentului il dansam impreuna. Va dati seama ca modul de viata pe care-l ducea mama mea, fiind mai mereu plecata in turnee si fiind mama singura, a trebui sa ma ea cu ea mereu, neavand cu cine sa ma lase, deci nu am avut tocmai o copilarie normala, ca orice copil. Copilaria mea era intr-adevar una artistica, cateodata eram invidioasa pe alti copii care mergeau la gradinita mai mult decât 2 luni pe an dar totusi asa imi placea mai mult! Mereu eram in repetitii cu mama si colectivul ei iar cu prietenii ma vedeam doar cind veneam din turnee pana la inceputul scolii. La scoala dansam mereu la fiecare serbare din clasele primare, atunci neavand posibilitatea de a pleca in turnee lungi, dar tot mai plecam vreo 2-3 luni din cand in cand. In clasa a 5-a am intrat la Colegiul national de Coregrafie. Asta a fost cea mai grea perioada din viata mea, dar si cea mai frumoasa, vesela si valoroasa!

Spre sfârsitul colegiului am fost selectata sa fac parte din Ansamblul National Academic de Dansuri Populare "Joc" in care lucrez si in prezent. In anul 2008 am obtinut Grand Prix la concursul Miss Belly Dance Moldova. Acesta este concursul datorita caruia am putut sa-mi exprim dragostea si munca depusa pentru acest stil de dans. In 2009 am reprezentat Moldova la concursul-festival din Sankt-Petersburg la care am obtinut premiul 2 din 537 de participante. Dupa acest concurs am decis sa plec cu mama la master-classuri in Egypt, Cairo. Au fost doua saptamani in care dansam in fiecare zi cite 9 ore fara nicio pauza,dansam si invatam stilurile, tehnica dansului egiptean, ritmuri care sunt foarte variate, semnificatia dansului, maniera pe scena etc. Peste cinci ani ma vad tot dansand, dar pe scene mari, in musical-uri. Dansul ocupa cea mai mare parte din viata mea.

Desi viata mea a fost impartita intre dans, lectii de dans, repetitii peste repetitii nu m-am saturat niciodata de arta dansului. Daca mi s-ar propune sa-mi schimb viata, nu as face-o pentru ca dansul este tot ceea ce iubesc, ce ma reprezinta, ce ma caracterizeaza si nu as renunta niciodata la aceasta pasiune, sau mai bine zis aceasta meserie, ca in fond, pe langa pasiunea mea, dansul, reprezinta si munca mea zilnica. Despre Romanii au talent am aflat de la televizor si am zis sa facem o incercare. Cand m-am hotarat sa particip la acest concurs, nu eram sigura ca voi reusi, insa din fericire mi-ati oferit sansa de a arata intregii Romanii ca pana si romanii de peste Prut au talent.

Daca as castiga concursul, banii i-as investi in Scoala mea de Belly Dance.

Ansamblul coral „Transylvania Voces"

Ansamblul coral „Transylvania Voces" este...continuarea unui vis.
Și pentru că orice poveste are un început, acest început se numește: "Junior Vip".
Corul de copii Junior VIP a luat ființă în anul 1995, împlinind visul dirijoarei Anca-Mona Marias - pe atunci studentă în anul I la Academia de Muzica "Gh. Dima", de a forma un ansamblu coral care sa "spargă" tiparele corului de copii tradițional și să-l adapteze unei imagini sincretice: sunet - mișcare - exprimare teatrală.

Pornit cu un mic grup alcătuit din 17 copii, corul număra în prezent 50 de membri cu vârste cuprinse între 5-15 ani, selecționați în majoritate de la Liceul de Muzica « Sigismund Toduta » sub al carui patronaj funcționează.

In 15 ani de existență, "Junior V.I.P" a susținut peste 300 de spectacole, concerte și recitaluri pe scene din țara și străinătate.

"Timpul trece implacabil, oamenii mici se transformă și nu se mai regasesc in
reprezentarile unui ansamblu de copii. Dorința foarte mare de a rămâne împreuna, de a continua sa visam si sa daruim împreuna a dus la reinventarea generatiei de debut a corului "Junior Vip". Participarea la Saptamana muzicii franceze in toamna lui 2009, a generat declicul. 15 fete, ale ansamblului "Junior Vip", cele mai mari, au pregatit un program special daruit dirijorului francez Thierry Thibault. Feedback-ul acestuia a fost pe masura: invitatia prompta de a participa in aceasta formula, in vara urmatoare, la cel mai important Festival francofon, "A choir joie"desfasurat in splendida regiune Provence aflata in sudul Frantei. Astfel a prins contur "Transylvania Voces", un ansamblu coral foarte tânar dar în mod paradoxal, experimentat, clădit pe miile de ore de repetiție, amintiri, lacrimi, bucurii, nevoi, prietenii generate de prezența în corul de copii "Junior Vip" .

Pregătirile intense, noul repertoriu adecvat formulei abia născute, corespondentele multiple realizate pentru buna organizare a turneului au comprimat timpul si ne-am trezit intr-un Festival cu traditie de 60 de ani, alaturi de sute de coruri venite din toate colturile lumii. Coristi de toate varstele, unii dintre acestia revenind la fiecare editie de 60 de ani incoace, multe cupluri formate din bucuria impartasirii nobilului act de a canta impreuna, voluntari, oameni in varsta, copii, persoane cu dizabilitati, animale de companie antrenate in ajutorarea persoanelor cu nevoi speciale, toata aceasta prezenta colorata si vie, cantatoare si incantatoare, umpland la refuz Arenele Romane din Vaison. Ne-am intors acasa si un telefon amabil si incitant avea sa ne schimbe prioritatile perioadei urmatoare: prezenta in cadrul concursului „Romanii au talent". Fila acestei povesti abia a inceput sa se scrie...

Dirijor, Anca-Mona Marias: As spune ca visul trebuie sa continue urmand o noua etapa, chiar daca in acest moment suna usor utopic: Romania sa redevina o tara cu traditie corala, oamenii sa redescopere placerea de a canta impreuna, de a socializa uniti printr-un act nobil de factura culturala. „Transylvania Voces" doreste sa fie alaturi de alte ansambluri valoroase, element de efervescenta pentru miscarea corala, sa exprime plastic, novator, interesant, valoros, trairile generatiei sale. Daca fiecare tanar s-ar regasi, ca hobby, intr-o zona de exprimare artistica, fenomene precum izolarea, angoasa, agresivitatea, complexele, s-ar trata de la sine. Orice frustrare este generata de lipsa unui feedback afectiv, de lipsa posibilitatii de a darui si a primi.
Prin ce elemente inedite se identifica Transylvania Voces? Ideea de spectacol coral sincretic, miscare-cant-exprimare prin mijloace teatrale, implicand pe langa voci o serie de mijloace neconventionale precum utilizarea sticlelor cu rol de instrumente muzicale, folosirea corpului ca mijloc de percutie(pocnituri ale degetelor, batai din maini si picioare etc).

Udrea Claudiu, 37 de ani, Oneşti

Eu m-am născut în Oneşti pe data de 3 August 1974. Am absolvit liceul industrial de chimie din oraş. Despre copilărie pot să spun că a fost una din cele mai fericite, însă nu lipsita de probleme. Adica ţin minte cand am avut otita, iar parintii mei s-au zbatut sa merg la un doctor bun la Iasi sa fiu operat si vindecat complet. Riscul ar fi fost sa nu aud nici astazi.

La un moment dat, am fost suspectat de rahitism, iar solutia au reprezentat-o vacantele anuale impreuna cu parintii la munte, iar pe masura ce am crescut am avut grija impreuna cu fratele meu sa facem cat mai mult sport. Tata a avut o perioada de cativa ani cand a lucrat la canalul Dunarea - Marea Neagra, iar eu si fratele meu aveam sarcini in casa pana venea mama de la serviciu tarziu. Iar la sfarsit de saptamana ne facea tort, semn ca era multumita de rezultat. Tata venea de la "canal" si aducea produse care nu se gaseau in acea vreme: portocale, banane etc..., iar intr-o seara a adus un cartus de guma cu care am adormit in brate (eram fericit!) Tata a fost tot timpul atent cu toti, iar mama, la rindul ei, primea bibelouri tot timpul (are o colectie maricica!) Vacantele cu fratele meu la bunici erau foarte speciale si sanatoase, cu grija fata de animale, dar si joaca (fotbal cu minge de carpa, de-a v-ati-ascunselea printre baloti de paie, mici drumetii in padure, pescuit la mana).

Trebuie sa spun ca am fost un copil timid, sperios, bunica din partea tatalui care era o femeie evlavioasa, mi-a spus la un moment dat (aveam 6 - 7 ani) ca am "ceva". Cred ca se referea la faptul ca eram un "aiurit" cateodata si nu reuseam sa-mi indeplinesc cum trebuie sarcinile. Despre muzica ce sa spun? Bunica asculta "Vocea Americii", iar la un moment dat se difuza muzica jazz (sunt convins de asta acum) si stiu ca a zis: “ce muzica buna”! Eu fredonam de atunci tot ce auzeam, prindeam ritmul imediat spre disperarea lui frate-miu, iar asta se vedea si cand dansam, verisoarele mele ma laudau tot timpul. Fetele? Am fost un privilegiat, ma placeau, ma cam copleseau emotiile iar timiditatea a ramas pana tarziu. N-am fost lipsit de curaj am facut primul pas mai serios pe la 23 de ani si e clar ca a fost un "foc de paie". De altfel si relatiile ulterioare au fost la fel, de aceea nici n-au rezistat mai mult de 2 ani. Armata am facut-o in Bucuresti la serviciul 30 Garda - arade si Ceremonialuri, iar domnul Iliescu a avut parte de onorul meu si presedintii in vizita in acea perioada.

Nu mai tin bine minte cantecele de atunci, oricum aveau un ritm pentru pasii de defilare. Nu regret nimic din acea perioada, rigoarea de acolo nu a putut decat sa ma ajute. Dupa armata m-am angajat la o firma de constructii din Onesti, iar dupa aproape 3 ani am fost disponibilizat si mi-am gasit un post de operator la fabrica de parchet din Onesti. Lucrurile au luat-o razna ulterior, eu si cativa colegi de-ai mei de atunci ne-am dat demisia intrucat luam un salariu mai mic decat cu un an inainte, asa ca am plecat cu unul din ei la Budapesta unde am lucrat 3 luni.

Buna experienta, nu neaparat profesionala am lucrat in constructii ca necalificat, in schimb am avut ocazia sa-l vad intr-o duminica pe cunoscutul actor Eddie Murphy la niste filmari la terasa unui hotel. Cum l- am vazut? M-am urcat intr-un copac la poalele unui deal din apropiere cu un adolescent neamt (erau puse niste paravane sa zic asa de protectie din panza, dar am gasit o solutie sa-l vedem!) M-am intors in tara pentru ca lucram "la negru" si erau controale serioase pe santiere si m-am angajat la fabrica de biscuiti din oras ca paznic. Am facut de paza in curtea fabricii cu caini rotweileri. Mi-a fost frica la inceput de ei, dar, pe urma, am inceput sa-i indragesc. Pe unul din ei am reusit sa- l dresez. Patronul a gasit de cuviinta dupa 6 luni sa nu mai aiba nevoie de serviciile mele, asa ca m-am angajat ca agent de paza in Rafinaria Onesti. Un moment ce nu pot sa-l uit a fost Rafo racing team unde am asigurat paza unei scene amplasate aproape de blocul unde locuiesc si acum, timp de cateva zile. Acolo au prestat formatii rock (Voltaj! si altii) Andreea Banica etc.

Privilegiul e ca i-am vazut de aproape si am fost impresionat mai ales de trupa Voltaj. Am asigurat paza si noaptea pe scena unde erau si ceva echipamente, asa ca visul de a presta si eu la un moment dat pe o scena a existat de atunci. Am terminat cu firma de paza din rafinarie si m-am angajat la fabrica de bere din oras ca operator, functie care o detin si acum dupa 8 ani. In acest timp n-am renuntat la visul meu de a fi pe o scena, asa ca timpul liber mi l-am dedicat de cele mai multe ori muzicii in afara preocuparilor strict existentiale. Trebuie sa spun ca locuiesc singur intr-un apartament pe care il detin de 12 ani, cumparat cu ajutorul parintilor. Daca am un regret acum dupa atatia ani,e ca n-am reusit sa fiu independent financiar si n-am reusit sa-mi intemeiez o familie. Experienta pe care am avut-o la Romanii au Talent, pe scena teatrului “Ion Coman” din Piatra Neamt este cea mai marcanta experienta a mea de pana acum, pe care nu o regret. Consider ca melodiile lui Frank Sinatra ma reprezinta ca om si am sa le cant cu mare placere pe scena de cate ori o sa mi se dea ocazia. Talentul am inceput sa-l cultiv cam de 3 ani cand am inceput sa studiez unele melodii cantate de Frank Sinatra, ca o modalitate de petrecere a timpului liber.

Nu pot spune ca mostenesc pe cineva anume. In familie nu canta nimeni, cu toate ca pasiunea pentru muzica a avut-o mama. Ea a lucrat in tinerete la un raion de muzica, placandu-i muzica usoara, jazz, muzica simfonica, iar tatalui meu ii placea Tom Jones.

Mi-am impartasit talentul prietenilor care la randul lor canta folk, rock, iar la "Romanii au talent" am venit sa-mi arat talentul unui numar mai mare de spectatori pe o scena adevarata si cu un juriu pe masura.